Prin afirmația mea, că am „respect zero pentru tot ceea ce înseamnă instituția X”, se pare că am reușit să deranjez mai multe persoane, unele implicate direct în activitatea instituției respective.
Precizez că îmi asum tot ceea ce spun, iar toate opiniile exprimate de mine în ultima perioadă rămân valabile, ele neputând fi schimbate sub nici o formă, dată fiind situația actuală – poate pe viitor cine știe, dar slabe șanse, deoarece m-am convins, în anii care au trecut, cum se mișcă lucrurile în „mediul academic” care se dorește a fi. Mă voi opri aici, deoarece nu acesta este subiectul principal al articolului, ci modul în care unele persoane au impresia că respectul este ceva ce trebuie să existe chiar dacă de-a lungul anilor el nu a reușit să fie câștigat, ci dimpotrivă.
Aruncând o privire în DEX aflăm că respectul reprezintă atitudinea sau sentimentul de apreciere, stimă și considerație față de o persoană, o idee sau o instituție. Sunt de părere că respectul trebuie să fie câștigat, nicidecum impus, iar asta pentru că respectul nu trebuie să existe pentru că vrem sau pentru că trebuie, ci pentru că îl simțim. Respectul trebuie meritat, nu pretins. El nu trebuie să fie văzut ca o răsplată obligatorie pe care trebuie să o oferim anumitor persoane sau instituții.
Atunci când vine vorba de respect acesta trebuie să fie privit ca fiind diferit de „a plăcea” pe cineva sau ceva, respectiv diferit de sentimentul de frică. Obediența nu trebuie de niciun fel să reprezinte un motiv pentru a oferi respectul cuiva. Ca să-l citez pe Albert Camus: „Nimic nu este mai detestabil decât respectul bazat pe teamă”.
Așadar, de ce ai încerca să faci pe cineva să simtă, chiar și un minim de respect, față de o persoană (sau în cazul de față o instituție) atunci când pe parcursul anilor nu a făcut altceva decât să te îndepărteze de ea și să îți demonstreze contrariul? De ce tu, care faci parte din instituția respectivă, pe o anumită funcție, depui „efortul” pentru a mă convinge cât de mult am greșit prin afirmația pe care am făcut-o? Nu, nu am greșit, iar faptul că tu insiști să îmi demonstrezi că da (prin niște mijloace foarte puerile și deloc demne de funcția pe care o deții) nu face altceva decât să îmi demonstreze și mai mult că am dreptate.
Am fost acuzat că nu am respect nici măcar pentru mine, deoarece am afirmat că respectul meu este zero pentru tot ceea ce înseamnă instituția în cauză, instituție din care încă mai fac parte și eu (nu pentru mult timp însă). Cred că lucrurile stau exact invers, deoarece din respect pentru mine refuz să mă ascund în spatele unor iluzii pe care unii încearcă să mi le creeze.
Integritatea instituției la care fac referire consider că lasă de dorit, iar ultimele evenimente care au avut loc în cadrul acesteia (apărute și în presă în ultimii ani) nu fac altceva decât să îmi întărească și mai mult părerea. Da, la momentul respectiv, când a avut probleme, i-am luat apărarea, pentru că încă mai credeam (deși puțin) în ea, și pot spune chiar că am luptat pentru a o ajuta să își spele imaginea. Dar timpul mi-a demonstrat că nu am de ce să mai fac asta, din moment ce nu s-a schimbat nimic, ci doar niște oameni din conducere și… cam atât. În rest același practici pe care unii le văd normale deoarece „se întâmplă și la case mai mari”.
Un alt lucru deranjant (și interesant totodată) este legat de modul cum persoana la care am făcut referire mai sus încerca să îmi explice că problemele cu DNA-ul existente în trecut s-au datorat încercării „celor de sus” și „cu vechime” de a strica ce s-a construit în ani de muncă. Cum au încercat să distrugă? Printr-un flagrant? Păi ce, i-a obligat cineva pe respectivii să accepte banii și bunurile respective? Nu! Au făcut ceea ce știau ei mai bine. Așa că să nu îmi vorbești tu mie despre respect și integritate, că nu ține.
Precizez că nu îmi va fi câștigat respectul prin faptul că acum, pe ultima sută de metri, se încearcă o mică „salvare” a imaginii, chiar dacă tot mi se dă în nas cu acest lucru (de exemplu prin aceea că, deși are probleme financiare, sunt suportate anumite taxe). Până la urmă nu poți repara într-o singură lună o imagine proastă formată în ani.
Mi se pare penibil să ne ascundem după degete și să încercăm să părem ceva ce nu suntem (lucru aplicabil nu doar în cazul persoanelor, ci și a instituțiilor). Ne place ca din exterior totul să pară frumos, chiar dacă în interior lucrurile nu stau deloc așa. Acesta este, până la urmă, adevăratul motiv pentru care am reușit să atrag antipatia multor persoane, pentru că nu mă feresc să spun ceea ce gândesc, pentru că nu pup pentru a-mi urmări scopul și nici nu am prostul obicei de a linge acolo unde am scuipat cândva.
Corect spus!